I’LL BE THERE FOR YOU by the Rembrandts

This song can and will always cheer me up. No matter the problem…

Rembrants-I’ll Be There For You Lyrics

So no one told you life was gonna be this way

Your jobs a joke, you’re broke, your love life’s D.O.A.

It’s like you’re always stuck in second gear
And it hasn’t been your day, your week, your month,
or even your year
but..

I’ll be there for you
When the rain starts to pour
I’ll be there for you
Like I’ve been there before
I’ll be there for you
‘Cuz you’re there for me too…

You’re still in bed at ten
And work began at eight
You’ve burned your breakfast
So far… things are goin’ great

Your mother warned you there’d be days like these
Oh but she didn’t tell you when the world has brought
You down to your knees that…

I’ll be there for you
When the rain starts to pour
I’ll be there for you
Like I’ve been there before
I’ll be there for you
‘Cuz you’re there for me too…

No one could ever know me
No one could ever see me
Seems you’re the only one who knows
What it’s like to be me
Someone to face the day with
Make it through all the rest with
Someone I’ll always laugh with
Even at my worst I’m best with you, yeah

De ce uram tiganii?

Nu! Nu sunt de acord cu ceea ce a zis Basescu! Nu e normal ca Presedintele unei tari sa aiba un limbaj atat de curcubeeic, fie el si in intimitate. Nu e drept sa fii urmarit de ziaristi cand iti faci cumparaturile, cand te duci acasa, cand bei o bere, cand stai comod intre cei patru pereti faiantati dar la fel nu e drept sa fii numit tigan imputit in timp ce incerci sa-ti faci meseria. Dar nu intamplarea cu pricina face obiectul acestui text. E doar un punct de sprijin. In final totul se reduce la o intrebare: “De ce uram tiganii?”

De ce nu pot fi si ei tratati ca niste oameni normali, membri ai acestei tari, parte din viata de zi cu zi? Pai e simplu. Si da, poate ca unii ar aprecia mica mea explicatie drept rezultatul unei gandiri constipate, rasiste si xenofobe. Si ce? De fapt, chiar astept sa ma combata careva mai luminat.

Rromii, asa cum prefera ei sa se numeasca, fac parte din misuneala de zi cu zi. Ca se afla la metrou, in autobuz, pe strada, in magazin, la gara etc. Ne facem ca nu-i vedem, ca nu ne deranjeaza. Ne tinem respiratia si ne ferim usor din calea lor. Zi de zi sunt nevoita sa iau la pas strada Lizeanu. Unii poate o stiti, altii nu. Fericiti de cei din urma. Ei bine, in fiecare zi primesc o doza din colcaiala purulenta a etniei rrome ce isi infoaie mandra penele, strada de strada, cartier de cartier. Si am ajuns sa-i urasc. Am ajuns sa-i urasc pentru ca inspira frica, pentru ca sunt murdari, pentru ca umbla in gasti si pentru ca sunt o pata rusinoasa pe rochita Romanichii. Conceptul de grotesc nu poate cuprinde lumea definita de acest popor. Imagini socante la fiecare cotitura. Copii ce repeta papagaliceste toata suma de cuvinte cu “p”. Unii deja au ajuns la despartirea in silabe: bu-lan-giu. Coreeect!!! Isi felicita un respectabil cetatean rrom odrasla. Casele tiganesti, adevarate focare de infectie. Maldare de gunoaie, paturi improvizate, caini, pisici colcaind de purici. Cum sa nu-i iubesti?! Murdari din cap pana in picioare. Plini de colbul strazilor pe care cersesc… Miresme imbietoare se imbulzesc afara din curtile darapanate. Aburi de alcool din cel mai pur le inconjoara vietile. Si da, m-am saturat de societatea lor tribala! Mi-e scarba! La fel cum imi este scarba si de cersetorii romani de peste granita. Sper sa nu fiu inteleasa gresit. Nu le neg cultura, nu le neg capacitatile si cu atat mai putin dreptul de a fi cetateni romani. Dar hai sa fim seriosi. Cati din ei, asa ca procent macar nu se regasesc printre cei vizati de descrierea de mai sus? Iar acelora le cer scuze. Dar asa cum ei ma hartuiesc in fiecare zi, fara sa le pese de propria imagine ca popor sau macar de mine ca persoana, asa si eu ma pot razbuna cu un text. Un simplu text. Iar nu cu violenta. Si totusi nu suntem chit. Nu vom fi niciodata.

Fapt divers

Da mai….sa vezi si sa nu crezi….Azi…cum ma plictiseam eu asa, cu dichis si eleganta, am inceput sa topai din site in site….Si tot hoinarind pe net am dat peste un articol despre Basescu, uimitor, nu? Si acolo scria negru pe alb: data nasterii: 04.11.1951… ora: 2:15…. amazing… doar anul difera… In concluzie… sa stiti ca o sa-mi amintesc de voi cand o sa devin “presedinta”(cel mai probabil de bloc)… Pana atunci: “Vote for me!”

Osânza de pe coapsele ei

Criza politica prin care trece Romanica noastra cea suava nu este decat un hop in drumul spre Europa. Si nu, nu vreau sa aud pareri nationaliste, contra vest si pro plaiuri mioritice gen “Fabulospirit”. Avem nevoie de vest, avem nevoie de o mana intinsa. Singuri, se pare ca nu ne putem ridica de jos. Am cazut in fund si acum plangem. Grasimea comunista ne tine si acum la pamant. Dumnezeu stie cate cure si diete am incercat. Dar hai sa fim sinceri. Avem nevoie de ajutor profesionist. Un nutritionist belgian, un instructor german de fitness, o stilista frantuzoaica si poate un chirurg britanic pentru o eventuala liposuctie. Obezitatea ideologica in care ne refugiem zi de zi, acoperindu-ne in fata posteritatii cu peisaje de vis, turism rural, arta nationala, istorie, ospitalitate nu e decat un impuls spre obiceiuri bahice cu…. apa rece. Da, naturala si netratata dar net inferioara, chiar rudimentara. Romanica, persoana cu probleme tiroidiene, bolnava in adevaratul sens al cuvantului. Si ce facem pt asta? Mancam pe ascuns. Declaram ca tinem regim strict anticoruptie, dar prajiturica afacerista, oligarhica si ilicita ne face cu ochiul. Doamne ce gust, ce savoare. Coca imobiliara crescuta cu grija, chocolate chips cu iz de vacante pe coasta de azur, vanilie 4×4…mmm…o bunatate….sa te lingi pe degete nu alta.

In concluzie, noi si Romanica noastra cu probleme de greutate mai avem un drum lung si anevoios de parcurs… Si nici macar n-am reusit sa ne ridicam de jos. Asa ca hai sa incercam 1, 2, 3 SI! ah… n-a mers… inca o data 1, 2, 3 SI! …nici acum… 1, 2, 3 SI!…neah…1, 2,3……………………………………………………………………………………………………………… si punctele se pierd in zari europene……………

Doar un pas

Nu stiu altii cum sunt,dar eu…cand ma gandesc la ceea ce urasc…la ceea ce iubesc..imi salta inima de bucurie…de ce?simplu….imi plac extremele…si detest cliseele…Deunazi auzii prin targ…pentru a o mia oara….vechea zicala…de la iubire la ura nu e decat un pas….ba chiar….auzi la ei…a mai aparut una dolofana…se zvonea ca dragostea si ura s-au unit si ca insemna de fapt acelasi lucru….ei dracia naibii…pai cum asa?M-am intrebat eu asezandu-ma comod pe ganduri si scarpinandu-ma abitir pe scafarlie…..

Lasand gluma la o parte…..

Cum poti afirma cu atata convingere ca iubirea inseamna si ura…e ca si cum ai incerca sa demonstrezi ca albul e negru…ca plusul e minus…ca rasul e plans….ca tu esti eu….extremele….sunt limitele ce incadreaza un segment..o axa…pe care varful sentimentelor..trairilor…se tot plimba…se prelinge daca vrei…iar segmentul nu e un cerc*…in care iubirea si ura se se intalneasca la un moment dat. Intensitatea cu care iubesti poate intr-adevar fi egala cu aceea cu care urasti. Si da, poti ajunge dintr-o parte in alta a axei pastrandu-ti drept tinta aceeasi persona. Dar asta in timp. Echivalentul a o mie de pasi, a o mie de stari ambigue.

* Duhhh….

Fior involuntar

Sunt chiar aici în faţa ta şi te privesc drept în ochiul mov de piatră. Te sfidez şi te provoc.  Aripi vor să ne crească. Muguri de speranţă îmi sfâşie pielea înălţând ode neterminate spre cerul sângeriu. Suntem departe de lume într-un colţ galben de univers şi vorbim. Scuipăm cuvinte în care nici măcar nu credem. Le tăvalim prin nisipul de mai şi le azvârlim în mare. Pare că a trecut o oră..dar n-a fost decât o clipă. Plângi pentru mine şi salvează-mă! Râzi de mine şi adu-mi ploaia! Fii indiferent şi otrăveşte-mă! Pentru că aşa ştiu eu să iubesc şi poate…. să urăsc.  Tu în ce viaţă locuieşti? mă întreabă inocent fetiţa bălaie. Şi atunci ies afară. Fluturi mii se nasc în zorile din palmă. Se avântă nebuneşte spre orizonturi mincinose. Numai unul rămâne. Cel galben…plăpând, suav şi…. poet. Şi atunci fac o mişcare bruscă. Un fior involuntar. S-a dus. Hăul vuieşte, eternul sfârşit înfulecă rând pe rând idee de idee. O şoaptă ma bate pe umăr. “Nu mai privi în urmă. ” Dar n-o aud. Nu vreau s-o ascult. Voi merge cu spatele. Teribilism distrugător. Şi da. O să mă împiedic. Şi poate o să mă ţii sau chiar o să mă împingi. Nu ştiu niciodată cât timp mi-a mai rămas. Sunt omul fără ceas ascuns într-un ochi albastru. Şi aştept metroul. Zece, nouă, opt, trei, cinci, doi virgula unu…numărătoarea se pierde şi alunec în gol….Mă cocoloşesc în braţele imense ale nimicului şi aştept… nici o adiere…şi aştept…

Tic-tic tac tic-tic tac

Trenul meu se îndeparta huruind iar fetiţa blonda cu pistrui imi facea cu mana. Îl pierdusem. Ajunsesem prea tarziu sau chiar deloc. Gara devenise dintr-o dată pustie şi mult prea gri. Ştiam ca sunt în siguranţă între pereţii scorojiţi de salbaticele clipe. Tic tac tic tac- povestea gârbovitului orologiu îmi încurca gândurile. Îmi pierdeam concentrarea şi uneori simţeam cum ma îndepărtez. Cum ma departez de confortabila gară şi prind trenul din urmă. Cu pumnii încleştaţi, ochii strâns închişi mă încordam, fiecare muşchi zvâcnea nervos şi încercam să transform visul în realitate. Cât de important era trenul acela pentru mine. Şi deşi ma hotărâsem într-un ultim moment revelator, m-am lăsat furată de…. peisaj…. Şi aş fi putut fugi în zare. Am fi atins orizontul, am fi furat un munte şi l-am fi pus în buzunar, am fi înconjurat un fir de iarbă, am fi găsit capătul lumii şi am fi rămas acolo să fumam o ţigară. Tic tac tic tac…timpul s-a scurs tic-tic tac tic-tic tac…trenul ţine ritmul în departare. Ridic o mână ţeapană şi îl salut în semn de respect. Fetiţa bălaie cu pistrui nu-mi răspunde. Pare că nu mă mai vede. Şi acum aştept furtuna. Furtuna abisală care să strice totul, vârtejul care să dărâme castelul de cărţi şi care să-mi permită să-l contruiesc din nou, sa mut şinele în cerc, să chem trenul înapoi în gara singuratică. Şi acum stau. Aştept cuminte pe o băncuţă. Fumez o ţigară şi admir peisajul…